Pe parcursul celor 14 ani cât Duke Nukem Forever s-a aflat în proces de dezvoltare, au existat zeci sau chiar sute de preview-uri dedicate celui de-al patrulea joc al seriei principale Duke Nukem.
Fiecare dintre aceste articole cu propria lui introducere, fie dedicată jocului în sine, fie redactată cu gândul la numeroasele amânări şi schimbări de direcţie (şi tehnologie) pe care cel mai nou joc Duke le-a suferit de-a lungul timpului.
Având în vedere că versiunea finală a lui Duke Nukem Forever este acum pe piaţă şi am avut mai bine de o săptămână la dispoziţie pentru a o analiza, să trecem direct la review-ul propriu-zis, fără alte cuvinte introductive, deja inutile în acest moment.
Şi, pentru a începe acest articol direct cu concluzia, Duke Nukem Forever nu este ceea ce v-aţi fi aşteptat. Duke Nukem Forever nu este un shooter old-school cu zeci de inamici pe ecran. Duke Nukem nu este un super-erou capabil să care un întreg arsenal de arme gigantice.
Duke Nukem Forever este, în schimb, un shooter învechit, fără o direcţie proprie prea bine definită, influenţat peste măsură de schimbările ce au avut loc în acest domeniu pe parcursul lungii sale perioade de dezvoltare.
Vina pentru această situaţie, din păcate, aparţine în întregime celor de la 3D Realms, aflaţi mereu în căutarea Sfântului Graal al genului first person shooter, niciodată multumiţi de rezultate şi mult prea uşor influenţabili de către trendurile acestei industrii. Mai mult, pentru ani buni, echipa lui George Broussard a ţinut în beznă toate update-urile şi modificările aduse jocului, departe de ochii fanilor care au susţinut-o atâţia ani.
Aceştia, în lipsă de altceva, au început să-şi creeze singuri o imagine a jocului, precum şi a eroului lor preferat – Duke Nukem, fie pe baza propriilor aşteptări, fie influenţaţi de cele câteva spin-off-uri ale seriei, precum Duke Nukem: Manhattan Project (un platformer simpatic, foarte reuşit chiar şi pentru zilele noastre).
Şi, după cum aminteam mai devreme, aceste aşteptări au fost în mare parte spulberate odată cu apariţia versiunii finale a jocului. Duke Nukem Forever este o combinaţie de Half-Life 2 şi Halo, cu un topping de Duke Nukem.
De altfel, dacă ar fi să ne întoarcem pentru câteva momente la mijlocul anilor ’90, şi Duke Nukem 3D mergea cam în aceleaşi direcţii, cu acelaşi strat suplimentar caracteristic eroului blond cu ochelari de soare, adăugat cu măestrie reţetei popularizate de DOOM.
Acestea fiind spuse, Duke Nukem Forever ar trebui analizat sub forma sa actuală, fără idei preconcepute, ca un membru al „familiei” actuale de FPS-uri şi nu drept o rămăşiţă a vremurilor de odinioară. Şi, privit din acest unghi, Duke Forever nu este tocmai un joc rău, chiar dacă veteranii francizei şi-ar fi dorit probabil altceva.
Forever debutează cu o secvenţă umoristică, pe care am avut ocazia să o experimentăm şi în versiunea demo, Duke retrăind momentele de final din Duke Nukem 3D, sub forma unui joc video pe care-l încearcă în propriul său apartament de lux, situat la etajul 69 al cazinoului Lady Killer din Las Vegas. Primele zeci de minute din joc nu implică acţiune propriu-zisă, fiind mai degrabă menite să reintroducă jucătorii în lumea fictivă a personajului.
După ce a respins invazia extraterestră de acum 12 ani, Duke a devenit eroul omenirii, ridicat în slavi de ziare, la televizor etc., cu groupies care se ţin scai de el şi un întreg alai de fanboy şi admiratori. Trebuie să recunosc că m-am simţit grozav în primele minute ale jocului, explorând muzeul dedicat lui Duke, acordând autografe şi interacţionând cu mai toate elementele din mediul înconjurător.
Din păcate, după cum spuneam, jocul cade victimă inconsisţentelor de design apărute pe parcursul anilor, care şi-au lăsat amprenta mai mult decât evidentă asupra gameplay-ului efectiv din Duke Nukem Forever.
După secvenţele introductive, eşti aruncat într-un shooter extrem de liniar, care, în ciuda mediului interactiv, nu lasă aproape niciun fel de libertate de mişcare. Nu durează mult până dai peste primele puzzle-uri fizice, inspirate fără doar şi poate din Half-Life. Problema este că sistemul de fizică în timp real din Duke Nukem Forever nu este nici pe departe atât de dezvoltat precum Havok-ul folosit de Valve, aceste puzzle-uri lăsând impresia unor secvenţe scriptate nu atât de finisate.
De altfel, aceasta este probabil cea mai mare problemă a jocului, o lipsă de finisare la aproape orice capitol ce ţine de campania single player din Duke Nukem Forever.
Pe parcursul acesteia, cel puţin în prima sa parte, paşii lui Duke sunt purtaţi printr-o serie de situaţii foarte variate: conduce o maşinuţă teleghidată, este micşorat şi nevoit să parcurgă o masă de ruletă în stil platform, mânuieşte o turetă împotriva unei nave spaţiale, parcurge un puzzle care implică mişcarea unei statui dedicate lui sau manevrează chiar şi o bilă imensă pentru demolări. Din păcate, niciuna dintre aceste secvenţe nu ajunge la un punct culminant, la un moment care să te facă să exclami ceva de genul „cât de tare a fost faza asta!”.
Ultima parte a jocului, vizita pe care Duke o face în Hoover Dam, este de departe cea mai consistentă componentă a campaniei single player. Deja în această parte eşti obişnuit cu stilul jocului, nu ai mari pretenţii, şi poti fi surprins plăcut de unele aspecte.
De altfel, abia aici parcă luptele armate cu extratereştrii invadatori încep să devină cu adevărat satisfăcătoare, în ciuda arsenalului limitat pe care Duke îl poate căra (doar două arme în acelaşi timp, după cum v-am prezentat şi în cadrul preview-ului acestui joc).
De altfel, cred că acesta este un alt mare neajuns al jocului. Eventuala libertate de a purta toate armele în acelaşi timp, precum se întâmpla în Duke Nukem 3D, ar fi salvat monotonia anumitor secvenţe de luptă şi ar fi adăugat aceea doză de acţiune furibundâ care lipseşte în multe momente ale acestui joc.
Păcat, pentru că producătorii par a fi atins toate „punctele sensibile” atunci când vine vorba de armele incluse în joc: Colt 1911 (arma implicită a lui Duke), shotgun (de departe favorita mea, aproape neschimbată faţă de Duke 3D), Ripper (mitraliera cu trei ţevi, de asemenea „importată” din Duke Nukem 3D), RPG (lansatorul de rachete, acestea fiind capabile să-şi urmărească ţintele), Enforcer Gun (o armă nouă, care lansează trei rachete simultan pe traiectorii spiralate, ce pot fi ghidate cu ajutorul mouse-ului), Shrinker şi Freeze Ray (arme clasice din Duke 3D, păstrate aproape neschimbate), Railgun (inspirat din seria Quake) precum şi Devastator-ul (arma formată dintr-un lansator dual de rachete, foarte rapid şi cu damage pe măsură).
Acestora li se adaugă clasicele trip mines (raze laser care, odată atinse, declanşează explozii) şi pipe bombs (grenande telecomandate, ce pot fi detonate atunci când jucătorul crede de cuviinţă).
Totuşi, unii dintre boşii din joc sunt cu adevărat reuşiţi, fiind probabil singurele ocazii în care design-ul orientat în jurul posibilităţii de a folosi doar două arme simultan chiar are sens. Există o doză suplimentară de satisfacţie când simţi o matahală păşind greu în spatele tau, în timp ce încercerci să te adăposteşti cât mai repede, cu ochii-n patru după muniţie suplimentară. Sigur, Duke-ul pe care îl aşteptam cu toţii probabil ca s-ar fi luat la trântă cu mâinile goale cu o astfel de arătare, însă asta nu scade din meritul acestor secvenţe, realizate în cel mai pur stil arcade.
Sistemul de sănătate clasic a fost înlocuit de o bară de Ego, care acţioneaza ca un soi de scut înainte ca Duke să moară. Diferenţa este că Duke îşi poate recupera tot Ego-ul atunci când realizează „fapte eroice”, cum ar fi executarea din apropiere a unui inamic, sau când se implică în acţiuni „bărbăteşti”. Acestea pot varia de la admirarea unor femei goale dintr-o revistă de profil, la tragerea de fiare, şi până la jucatul de baschet, air hockey sau pinball (da, există un joc de pinball perfect funcţional integrat în Duke Nukem Forever).
Un alt lucru pe care l-am apreciat este umorul personajului, păstrat aproape neschimbat de la Duke Nukem 3D şi până acum. Dezmembrările anumitor monştri sunt acompaniate de replici care mai de care mai mârlanesco-amuzante, aşa cum ne-am fi aşteptat de la un „all American hero”, cum e Duke Nukem. Mulţi s-au plâns că în unele situaţii producătorii au mers prea departe cu aceste replici, depâşind graniţa umorului şi aventurându-se deja în tărâmul controversei. Probabil că depinde de gusturile fiecăruia, personal fiind foarte mulţumit de atitudinea lui Duke în acest joc.
Grafica este un alt capitol la care Duke Nukem Forever îşi arată vârsta, alături de secvenţele de gameplay amintite mai devreme fiind una dintre cele mai inconsistente părţi ale jocului. În unele momente, arată suprinzător de bine, având în vedere tehnologia învechită folosită de Duke Nukem Forever (versiune modificată a motorului grafic Unreal 2.5). În alte situaţii însă, aspectul jocului este de-a dreptul jalnic, cu modele şi texturi care nu au ce căuta într-un titlu lansat în 2011.
Din fericire, cerinţele de sistem nu sunt deloc ridicate, jocul rulând fără probleme chiar şi pe computere nu atât de performante. Au existat însă anumite plângeri legate de timpii de încarcare, exagerat de lungi în anumite situaţii. Din fericire, pe parcursul testării acestui joc, noi nu ne-am lovit de astfel de probleme, nivelurile încărcându-se foarte rapid, în doar câteva secunde.
Campania single player poate dura în jur de 8-10 ore, în funcţie de nivelul de dificultate ales, lipsurile şi inconsecvenţele sale fiind totuşi evidente. Din fericire, situaţia este mult mai roz în ceea ce priveşte componenta multiplayer din Duke Nukem Forever. Sunt oferite patru moduri de joc: DukeMatch, Team DukeMatch, King of The Hill şi Capture The Babe, fiecare amuzant şi satisfăcător în felul său. Desfăşurarea partidelor este rapidă şi haotică, mult mai apropiată de stilul clasic Quake, decât de modele actuale.
Este adevărat, există şi un sistem de progresie în nivel, pe baza experienţei acumulate în timpul meciurilor efective. Acesta are însă un rol pur decorativ, în urma avansării în nivel deblocându-se noi accesorii vizuale pe care Duke le poate purta (pălării, tricouri, ochelari de soare etc.), precum şi tot felul de trofee cu care eroul îşi poate decora reşedinţa din Las Vegas.
Găsirea unor sesiuni de joc cu ping îndeajuns de mic nu a fost o problemă, fie că am folosit opţiunea de Quick Match din meniul multiplayer, fie că am recurs la Server Browser-ul inclus în joc. Din nefericire, ne-am lovit şi de momente neplăcute, în care, în mod inexplicabil, am pierdut subit conexiunea cu serverul pe care jucam. Pentru a evita asemenea situaţii, se poate apela la meciurile private alături de prieteni, invitaţiile realizându-se exclusiv prin intermediul Steam.
În ciuda inconsistenţelor legate în special de campania sa single player, Duke Nukem Forever rămâne un titlu care merită jucat, măcar pentru a trage anumite concluzii despre cum NU ar trebui să te întinzi aproape 15 ani cu procesul de dezvoltare a unui asemenea joc. Lăsând la o parte însă „lecţia de istorie”, multiplayer-ul lui Duke Forever este amuzant şi haotic într-un sens bun, reprezentând o schimbare de direcţie bine venită în comparaţie cu stereotipurile actuale ce caracterizează genul first person shooter, ne informeaza go4games.ro
